La 100 de km de UE se moare pentru libertate

La Chişinău se moare pentru libertate. Suntem în secolul XXI, un secol în care guvernează instituţii făurite pentru a garanta libertatea şi securitatea neamurilor şi a indivizilor. La 100 de km de graniţa Uniunii Europene, tinerii sunt ucişi în bătaie pentru îndrăzneala lor de a-şi cere dreptul căpătat de când au spart placenta.

Suntem o specie pe care inteligenţa nu a ajutat-o decât să-şi perfecteze tehnicile de vânătoare, nicidecum să scape de instinctele barbare. Acum milioane de ani, când şi-au lăsat blana prin codri şi au început să meargă drept, în două picioare, strămoşii noştri şi-au asumat o provocare teribilă: autodomesticirea.

Regimul lui Voronin a ucis doi băieţi, cu vârste până în 25 de ani, care au participat la demonstraţiile anticomuniste, au huduit, au instigat şi poate că şi-au arătat agresiv furia faţă de regimul comunist.

Îmi imaginez tortura şi agonia. Acele momente în care sărmanul copil aude o voce groasă, plină de ură, cu un accent puternic rusesc, jigniri şi înjurături. În tot acest timp, pumni, picioare, bastoane, bare de metal îi tăbărăsc peste corpul închircit, muşcând din muşchi şi oase. I se spune, probabil: „Ce ţi-a trebuit pederast mic, de ce nu ai şăzut cumincior?” El ar vrea să răspundă, să le strige în faţă întreaga lui ură şi nemulţumire. Dar nu o poate face decât prin convulsii dureroase, gemete, ţipete înfundate, încordarea pleoapelor însângerate. „Oare ce era mai important, să cer libertatea sau să mă gândesc la mama şi să stau cuminte? Ce va spune când mă va zări aşa? Chiar, oare cum arăt după atâţia pumni şi picioare şi oare de ce mă dor atât de rău stomacul şi capul? În sfârşit, amorţesc, dar miliţienii iar se apucă să mă lovească, întrebându-mă în acelaşi timp, aceleaşi lucruri stupide la care ei deja ştiu răspunsul. Nu mă mai doare, pot să dea în mine cât or vrea...”

În tot timpul acesta, jurnaliştii, arestaţi şi ei, sunt ţinuţi dincolo de uşile camerelor de tortură pentru a putea transmite, atunci când vor ieşi, teroarea în rândul oamenilor. Iată unde stă barbaria perversei inteligenţe umane, nu în crima în sine, cât în semănarea ideilor de chin şi de moarte, în instaurarea domniei fricii.

Tot timpul, în cursul dezvoltării noastre, ni se spune să ştim de vreo frică. Frica de regim, de norme, de Dumnezeu, semn că nu putem trăi altfel, semn că libertatea este doar un deziderat neatins vreodată. Voronin de asta se foloseşte, de dependenţa speciei noastre de frică. Nu o putem învinge decât parţial, atât cât ea este legată de senzaţii superficiale, de o durere fizică sau de o vânătaie care va trece. Când vine vorba de sentimente, de relaţii între membrii speciei, de familie, prieteni, frica poate evolua până la metastază.

La Chişinău au murit doi tineri, nu se ştie câţi vor mai urma. În bisericile ortodoxe au loc procesiunile Săptămânii Mari. Speranţa este la aceleaşi cote cu frica. A avut loc un sacrificiu enorm pentru ceva ce ar trebui să fie deja câştigat. Chiar aşa, este chiar un sacrificiu sau o pierdere inutilă?

Cine va câştiga? Frica sau speranţa?