Ziua de Iasi: La 100 de km de UE se moare pentru libertate

La 100 de km de UE se moare pentru libertate
================================================================================
Sever Rotariu on 16/04/2009 00:23:00
 
Suntem o specie pe care inteligenţa nu a ajutat-o decât să-şi perfecteze
tehnicile de vânătoare, nicidecum să scape de instinctele barbare. Acum
milioane de ani, când şi-au lăsat blana prin codri şi au început să
meargă drept, în două picioare, strămoşii noştri şi-au asumat o provocare
teribilă: autodomesticirea.
Regimul lui Voronin a ucis doi băieţi, cu vârste până în 25 de ani, care
au participat la demonstraţiile anticomuniste, au huduit, au instigat şi poate
că şi-au arătat agresiv furia faţă de regimul comunist.
Îmi imaginez tortura şi agonia. Acele momente în care sărmanul copil aude o
voce groasă, plină de ură, cu un accent puternic rusesc, jigniri şi
înjurături. În tot acest timp, pumni, picioare, bastoane, bare de metal îi
tăbărăsc peste corpul închircit, muşcând din muşchi şi oase. I se spune,
probabil: „Ce ţi-a trebuit pederast mic, de ce nu ai şăzut cumincior?” El
ar vrea să răspundă, să le strige în faţă întreaga lui ură şi
nemulţumire. Dar nu o poate face decât prin convulsii dureroase, gemete,
ţipete înfundate, încordarea pleoapelor însângerate. „Oare ce era mai
important, să cer libertatea sau să mă gândesc la mama şi să stau cuminte?
Ce va spune când mă va zări aşa? Chiar, oare cum arăt după atâţia pumni
şi picioare şi oare de ce mă dor atât de rău stomacul şi capul? În
sfârşit, amorţesc, dar miliţienii iar se apucă să mă lovească,
întrebându-mă în acelaşi timp, aceleaşi lucruri stupide la care ei deja
ştiu răspunsul. Nu mă mai doare, pot să dea în mine cât or vrea...”
În tot timpul acesta, jurnaliştii, arestaţi şi ei, sunt ţinuţi dincolo de
uşile camerelor de tortură pentru a putea transmite, atunci când vor ieşi,
teroarea în rândul oamenilor. Iată unde stă barbaria perversei inteligenţe
umane, nu în crima în sine, cât în semănarea ideilor de chin şi de moarte,
în instaurarea domniei fricii.
Tot timpul, în cursul dezvoltării noastre, ni se spune să ştim de vreo
frică. Frica de regim, de norme, de Dumnezeu, semn că nu putem trăi altfel,
semn că libertatea este doar un deziderat neatins vreodată. Voronin de asta se
foloseşte, de dependenţa speciei noastre de frică. Nu o putem învinge decât
parţial, atât cât ea este legată de senzaţii superficiale, de o durere
fizică sau de o vânătaie care va trece. Când vine vorba de sentimente, de
relaţii între membrii speciei, de familie, prieteni, frica poate evolua până
la metastază.
La Chişinău au murit doi tineri, nu se ştie câţi vor mai urma. În
bisericile ortodoxe au loc procesiunile Săptămânii Mari. Speranţa este la
aceleaşi cote cu frica. A avut loc un sacrificiu enorm pentru ceva ce ar trebui
să fie deja câştigat. Chiar aşa, este chiar un sacrificiu sau o pierdere
inutilă?
Cine va câştiga? Frica sau speranţa?